Ideea de a avea orașe unde oamenii să aibă acces la tot felul de servicii în apropierea locuințelor, de la grădinițe, la clinici la magazine, nu este deloc nouă. În istoria urbanismului sunt multe astfel de modele de oraș, orașul de 15 minute fiind o sintagmă mai nouă pentru un oraș mai centrat pe nevoile oamenilor. Popularizat de urbanistul columbian Carlos Moreno și îmbrățișat de mai multe metropole, conceptul de oraș de 15 minute a devenit însă subiectul unor conspirații feroce care au uluit lumea urbaniștilor și s-au răspândit în social media. Moreno însuși a primit amenințări cu moartea. Ce înseamnă de fapt conceptul și cum s-a ajuns de la un deziderat urbanistic la o conspirație? Mai mult, în ce fel de orașe vrem să locuim?
Despre invitat
Gruia Bădescu este expert în design urban și dezvoltare urbană, doctor în arhitectură de la Universitatea din Cambridge. Îmbină lucrul în orașe cu cercetarea pe tema orașelor post-socialiste și post-conflict, fiind și cercetător la Universitatea din Konstanz, Germania. A lucrat la planuri și strategii de dezvoltare locală integrată și regenerare urbană în România și străînătate, de la elaborarea Planului Integrat de Dezvoltare Urbană (PIDU) pentru centrul Bucureștiului la planuri comunitare.
“Conspirații care te vor șoca! Ce nu vrea guvernul să știi!” Explorând faptele, demontând miturile și deconstruind înțelesurile conspirațiilor
În umbra pandemiei COVID-19, o altă epidemie a luat avânt: aceea a teoriilor conspirației. Acest fluviu al misterului și controversei s-a revărsat peste glob cu o viteză alarmantă, alimentând incertitudinea și tensiunea. De la întrebări care bântuie privind originea insidioasă a virusului, până la îndoieli provocatoare despre măsurile de protecție și siguranța vaccinurilor, aceste teorii au stârnit o furtună de speculații.
Imaginează-ți o lume în care virusul SARS-CoV-2 este o armă biologică produsă într-un laborator obscur sau în care tehnologia 5G este vinovată de răspândirea molimei! Sau poate te-ai întrebat dacă vaccinurile sunt doar niște instrumente de urmărire sau dacă pandemia este, de fapt, un plan bine pus la punct pentru a controla populația mondială.
Într-o lume îngrozită de o criză de sănătate globală, teoriile conspirației despre Big Pharma profitând de pe urma bolii sau despre măști care nu ajută, ci dăunează, sunt la ordinea zilei. Chiar și mogulul tech Bill Gates nu a scăpat neatinse de aceste teorii, fiind pus în centrul unor scenarii incredibile de control global.
Aceste povestiri captivante, însă înșelătoare, au în comun o încredere scăzută în autoritățile științifice și guvernamentale și un apetit pentru mistere și intrigi. Însă atenție! Este vital să ne informăm din surse credibile și să dezvăluim adevărul din spatele acestor povești, pentru a combate dezinformarea și a proteja sănătatea publică. Înarmându-ne cu fapte și logica științifică, putem demonta miturile și deconstrui înțelesurile ascunse, făcând astfel lumină în întunericul conspirațiilor.
Despre invitat Profesorul Răzvan Cherecheș de la Universitatea Babeș-Bolyai este o personalitate de referință în domeniul sănătății publice din România. Însă Răzvan Cherecheș nu este doar un erudit academic. El este și un comunicator excepțional, cu o pasiune pentru a împărtăși înțelesurile complexe într-un mod care să le facă accesibile tuturor. Experiența sa ca trainer de vorbire în public și expert în comunicare în sănătate îl plasează în poziția unică de a conecta lumea academică cu publicul larg. Răzvan Cherecheș este recunoscut pentru rolul său în pregătirea vorbitorilor la evenimentele TEDx Cluj. Abilitățile sale de antrenor, împreună cu abordarea sa autentică și inspirațională, au ajutat la crearea unor prezentări memorabile care au ajuns să fie extrem de apreciate.
O gnoză, adică o explicație simplă a tot și a toate. O explicație ce scurtcicuitează ceea ce ne spune știința (din care conspiraționistul selectează doar ce-i place) și, adesea, chiar bunul simț (căci e cool să fii contra tendinței majoritare). Conspiraționistul nu caută nici adevărul, nici certitudinea, căci el le are din start și le regăsește mereu în toate aspectele realului asupra cărora-și focalizează atenția. El e clarvăzător într-o lume de orbi și știutor într-o lume de ignoranți. Ce știe el? Că ceea ce oamenii comuni consideră a fi realitatea nu e decât o iluzie și efectul unei manipulări. Lucrurile cu adevărat importante se petrec ”dincolo”, în camere obscure, în care entități malefice complotează împotriva tuturor. Singurul care vede și știe ce se petrece în întuneric e el, conspiraționistul, disidentul și războinicul anonim care – nici nu bănuim asta! – luptă pentru noi toți. Conspiraționistul e băiețelul care-a devenit erou legendar. Din păcate, doar în mintea lui.
Mihai MACI
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licență (1995), de masterat (1996) și de doctorat (2007) la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Preocupări inițiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licență), apoi de Heidegger şi de relațiile acestuia cu istoria (tema masteratului) și cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală a beneficiat de stagii de documentare în Franța, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – s-a interesat de gândirea disidentă est-europeană, și, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile lui de interes vizează în particular filosofia contemporană și mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. A fost membru în două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experiențe i-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care credea că sunt singurele ce merită a fi făcute.
Asocierea României cu Germania lui Hitler, atât în campania militară din Est, cât și în proiectul genocidar nazist, a fost, fără îndoială, factorul principal al radicalizării politicilor antisemite ale României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar contează unde punem accentul. Până la Raportul final al Comisiei Wiesel, din 2004, în istoriografia română accentul cădea pe rolul Germaniei în Holocaustul din România, față de care responsabilitatea regimului Antonescu era aceea a unui regim colaboraționist, servil și lipsit de alternative.
După ce concluziile Raportului final au fost asumate de statul român, după ce arhivele s-au deschis și s-a format o istoriografie autohtonă a Holocaustului, au apărut din ce în ce mai multe abordări ale contribuțiilor românești la antisemitismul european și proiectele genocidare aplicate în timpul războiului.
Acum, într-un moment de resurgență a extremismului, merită să avem o discuție despre stadiul șantierului istoriografic din domeniul cunoașterii antisemitismului și Holocaustului din România, evaluând răspunsurile la întrebări precum acestea: Până unde merge „preistoria” antisemismului în România modernă și cum a influențat cultura politică antisemită ce s-a întâmplat în timpul Holocaustului? Cum se explică faptul că au existat violențe antisemite în timpul mai multor tipuri de regimuri politice, în intervalul 1920-1944? Care a fost legătura dintre masacrele antisemite și operațiunile militare? Cum s-au potențat reciproc autoritățile române și cele germane pe frontul de Est? Cum au reacționat victimele și organizațiile evreiești? Etc.
S-a scris mult despre factorii istorici care au contribuit la apariția și popularitatea fascismului în România după 1918, cum ar fi naționalismul etnic, înapoierea economică a țării, instituțiile democratice slabe, dogmatism religios ortodox, existența minorităților naționale, antisemitism extins etc. De asemenea, s-a spus, și pe bună dreptate, că au existat „modele” străine, în principal Italia fascistă și Germania nazistă, care au servit drept inspirație legionarilor români. Relația dintre ideologie și religie, în general, și misticismul legionarilor, în particular, combinat cu cultul morților, i-a determinat pe unii istorici să vorbească despre legionarism ca despre o religie politică, o variantă mai radicală a ortodoxiei, chiar de o formă de fascism clerical. Cu siguranță impactul ortodoxiei asupra discursului legionar a fost unul extrem de important, iar cultul Arhanghelului Mihail central atât imagologiei cât și succesului popular al legionarilor români. A fost „Dumnezeu fascist”, așa cum declara entuziast ziaristul de la Porunca Vremii, Ilie Popescu-Prundeni, în 1937? Pentru mulți români răspunsul era unul pozitiv, așa cum mulți au crezut (și continua sa creadă) că „Dumnezeu este român”. Toate aceste interpretări sunt utile pentru că ne ajută să înțelegem un fenomen istoric important și complicat.
Avem nevoie de un cadru interpretativ care este interdisciplinar și plural, care insistă nu doar pe ce au spus legionarii, dar și pe ce au făcut, nu doar pe fascinația pe care au avut-o fața de martiri și moarte, dar și pe obsesia cu reînnoire, transformare a vieții. „Omul nou” legionar nu aparținea trecutului, nu era „mort”, ci aparținea viitorului, era și trebuia să fie cât de „viu” cu putință. Această formă de mitologie naționalistă a mântuirii era evident mistică; dar ea reprezenta și o formă de determinism biologic, rasial, caracteristic tuturor mișcărilor fasciste din acea perioadă. „Țelul final al națiunii nu este viața, ci Învierea”, potrivit lui Corneliu Z. Codreanu. Era nevoie de „revoluție” națională, care nu era doar ideologică (a minții), cât și una antropologică (a corpului) și ontologică (a ființei).
Au dispărut oare toate aceste idei odată cu instaurarea comunismului? În ce formă au reapărut ele după 1989? Este mișcarea legionară populară azi în România? Dacă răspunsul este da, de ce?
Despre invitat: Marius Turda este Profesor la Oxford Brookes University și Director al Centrului de Studii de Studii Umaniste și Medicale al aceleiași universități. Director fondator al Institutului Cantemir de la Universitatea Oxford (2012-2013). Printre cărțile lui recente se numără Theology and Modernity (2019); Religion, Evolution and Heredity (2018); Historicizing Race (2018, ed. română 2019); The History of Eugenics in East-Central Europe, 1900-1945: Sources and Commentaries (2015; 2017); Latin Eugenics in Comparative Perspective (2014; 2016); Eugenics and Nation in Early 20th Century Hungary (2014; ed. română 2020); Modernism and Eugenics (2010, ed. română 2014).
„La debutul temei “Dreptatea” le-am propus elevilor mei să urmărească un videoclip pe temă, iar la final le-am adresat întrebări. Una din aceste întrebări a fost: ce vi s-a părut surprinzător în materialul urmărit? Un elev a răspuns: nu mi-am imaginat că pe tema asta pot fi atât de multe perspective, că putem discuta despre dreptate din atât de multe unghiuri. Răspunsul lui este motivul pentru care eu intru la clasă. La întrebarea care este rostul predării filosofiei în liceu nu aș vrea să răspund, pentru că în întrebarea aceasta există un cuvânt periculos: predarea filosofiei. Periculos pentru că ne poate duce departe de motivul pentru care eu intru la clasă, adică departe de răspunsul elevului. Ceea ce ne-am putea dori, ca profesori de filosofie, ar fi să ne asigurăm că elevii înțeleg că orice problemă poate fi abordată din mai multe perspective, că această privire ne permite să găsim, individual sau împreună, soluții mai bune pentru o viață mai bună, să evităm falsele convingeri, erorile recurente, suferința”. Preocupată de „problemele perene ale umanității” pe care le abordează fără gust pentru nuanță și rupte de contextul în care au apărut și de cei care le-au pus; în mare parte indiferentă față de teoriile și practicile filosofilor din ultima sută de ani și surdă la dezbaterile care i-au animat, școala românească pare să-și fi asumat sarcina de a promova clișeul că filosofia este vorbărie goală, de niciun ajutor, mai degrabă decât de a le oferi tinerilor instrumentele pentru a-și înțelege lumea și viața. Filosofia din școala românească este ca o caricatură semnată de un artist care și-a privit doar în treacăt subiectul.
Prezentare: Laura BORBE obținut licența în Filosofie, la Facultatea de Istorie- Filosofie, în cadrul UBB Cluj în 1995, a urmat un master la SNSPA pe tema comunicării manageriale și resurselor umane în 2010 și este profesor titular în sistem, din 1996. Actualmente este profesor de socio-umane la Liceul Teoretic Mihai Eminescu din Cluj Napoca. Colaborează din 2008 cu Fundația Noi Orizonturi, din 2019 cu Asociația Teleskop și din 2020 cu Aspire Teachers. Adrian COSTACHE este lector în Departamentul de Didactica Științelor Socio-Umane din cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației de la Universitatea Babeș-Bolyai. Este titularul cursului de Didactica științelor socio-umane adresat, în cadrul modulului pedagogic, studenților de la Filosofie, Științe Politice, Studii Europene, Drept, Business și Teatru și Film și unul dintre responsabilii de formarea continuă a profesorilor de socio-umane din învățământul preuniversitar. Este autorul a două cărți și a mai multor studii de filosofie modernă și contemporană, filosofia educației și pedagogie.
Invitat: Radu Teodorescu Sub formă de exercițiu, vă propun să reflectăm împreună la câteva întrebari: De ce alături de prostituata cu suflet bun, cowboys, polițistul corupt sau criminalul care se căiește, psihiatrul este una din figurile recurente ale cinematografiei din zorii săi și până acum? De ce într-o epoca în care cititul dispare, cărți precum „Istoria nebuniei”, „A Beautiful Mind”, „Alienistul”, „Hannibal” devin blockbuster-uri planetare? De ce unul dintre grupurile umane cel mai constant năpăstuite de-a lungul istoriei omenirii, bolnavii psihici, continuă să provoace spaimă, rușine și abuz? Au toate acestea vreo legătură cu „adevărata” psihiatrie?
RADU TEODORESCU a absolvit Facultatea de Medicină Generală din București, unde s-a și specializat în psihiatrie. Între 1991 și 1994 și-a făcut formarea în psihoterapie comportamental-cognitivă la Universitatea Paris V „René Descartes“. A fost bursier New Europe College (NEC) între 1995 și 1999. În anul 2002 a obținut titlul de doctor în științe medicale la Facultatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș“ din Timișoara. Cu sprijinul NEC, a pus bazele studierii terapiilor comportamental-cognitive în Romania. A publicat articole și a editat cărți de psihiatrie și sănătate mintală. Este membru al Association Française de Thérapie Comportementale et Cognitive și membru internațional al American Psychiatric Association. Face parte din bordul editorial al The Journal of Nervous and Mental Disease.
Lipsa sănătății emoționale înseamnă necunoaștere de sine, divizare a societății după tiparul „noi și ei”, violență psihologică, stare de agresivitate. Tot ceea ce nu cunoaștem despre substraturile psihice care ne formează ca oameni funcționali și parte din societate, implică rigiditate cognitivă, lene cognitivă, anxietate dominantă, incapacitatea acumulării de noi informații, emoții puternice care ne mențin anxietatea și care duc la preluarea unor mesaje rulate prin care ne menținem familiaritatea. De multe ori vom fi surprinși că ceea ce ne este familiar nu înseamnă că este și sănătos psihologic pentru viața noastră. Lucrurile acestea se vor regăsi în mesaje rulate politic de anumiți lideri care vor militat pentru menținerea tradițiilor rudimentare care ne țin blocați la nivel individual și implicit social în a evolua și apariția unor influenceri care vor rula mesaje trunchiate și superficiale și care vor rula pseudoștiința.
Necesitatea implicării specialiștilor care au experiență și studiază constant, în a vorbi public despre lucrurile pe care le cercetează, despre ce se petrece în cercetarea din laboratoarele marilor universității și traduse pe înțelesul majorității. Lipsa atitudinii noastre permite ca mediul să fie cel de azi. Mediul nu este un simplu decor, el determină reacțiile emoționale ale noastre, implică chimia creierului și organismului nostru, lucru care determină apariția suferinței psihice. Cu toții suntem acolo, nu este om care să nu fie afectat, deși sunt mulți care vor spune că nu au absolut nicio problemă, dar dacă ne vom uita cu atenție și avem știința vom putea identifica procese de disociere la nivel psihic ca mecanism de apărarea pentru a putea supraviețui, tulburări comportamentale, alimentare, etc. Nu suntem o societatea sănătoasă emoțional, provenim din generații care s-au confruntat lipsuri majore, care au trecut prin războaie, comunism și toate răspunsurile organice la această stare de suferință sunt engramate în codul neural al nostru și transmis generațiilor de azi. Lipsa îngrijirii sănătății emoționale a membrilor societății se translatează într-o imensă rană narcisică manifestată prin diferite comportamente inadecvate și printr-un individualism patologic, prin comportamente de parcă am fi niște bebeluși supradimensionați într-un tantrum permanent, neavînd legătură cu înălțimea intelectuală a omului respectiv. Ducem multă suferință emoțională lucru care se observă în comportamentele de zi cu zi, dar și ��n segmentarea cognitivă care predomină.
Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în psihoterapia cognitiv- comportamentală. Are un doctorat în științe psihologice. A lucrat cu copii cu nevoi speciale și din medii defavorizate și cu persoane aflate în cămine pentru bătrâni. Timp de zece ani a lucrat ca psiholog clinician într-un spital, unde a avut grijă de starea psihică a pacienților cu afecțiuni oncologice. A organizat și susținut grupuri de sprijin pentru persoanele diagnosticate cu cancer. A coordonat timp de șapte ani proiectul „Școala Părinților“, menit să ofere informații de specialitate și sprijin viitorilor părinți. A participat, împreună cu echipa de neurochirurgi condusă de doctorul Dan Șuiaga, la operații de tip awake brain surgery. În prezent locuiește în Belgia, unde, de doi ani, lucrează ca psihoterapeut. Scrie articole pentru Dilema veche. A publicat volumul “În interior. Momente de întîlnire cu tine însuți”, Editura Humanitas, 2022, și un text de autor în volumul colectiv “Suntem sănătoși la minte?” Editura Humanitas, 2022, alături de alți specialiști în domeniul sănătății psihice din România.
Eugen Hriscu este medic psihiatru, psihoterapeut și specialist în prevenirea și tratamentul dependențelor, director medical și co-fondator al Clinicii Atelier PSY. E absolvent al Facultății de Medicină Generală la Iași în 2001, al rezidențiatului în psihiatrie in 2006 și a obținut certificarea finală în psihoterapie în 2017. E specialist acreditat de Ministerul Sănătății în domeniul dependențelor de substanțe. A coordonat înființarea a două centre de tratament al dependenței de heroină și mai multe servicii de tratament al dependenței de alcool. Până în 2022 a fost coordonatorul științific al programelor asociației ALIAT. A redactat capitole în ghidurile romanești de tratament al dependentelor de alcool si droguri, ocupându-se de aria intervențiilor psihoterapeutice in adicții. In cei 20 de ani de lucru în diferite servicii cu paturi sau ambulatorii de sănătate mintala din România, a lucrat cu indivizi, familii și grupuri care se confruntă cu dependența de substanțe sau jocuri de noroc, probleme cauzate de traumă, depresie și tulburări de anxietate. A publicat un text de autor în volumul colectiv “Suntem sănătoși la minte?” Editura Humanitas, 2022, alături de alți specialiști în domeniul sănătății psihice din România.
În prezentarea ultimei sale cărți, „Românii. Stigmat etnic, patrii imaginate” (Humanitas 2022), profesorul Ovidiu Pecican ne spune că vreme de secole, la adăpostul zidurilor mânastirilor sau conacelor boierești moldo-valahe, ale cancelariilor maghiare și ale palatelor voievodale s-a desfășurat timp de secole un război nevăzut. Un război neobosit, subtil și crâncen. Războiul pentru origini. De unde venim? Cine a fost aici mai întâi? Cine poate să-și ceară drepturi și întâietate? Războiul acesta este cu atât mai cumplit, cu cât unele cronici și documente, probabil maghiare, preluate și folosite și de unii cronicari români, vorbesc despre venirea cândva, târziu, a românilor ca tâlhari trimiși în ajutor ungurilor contra invadatorilor din estul sălbatic. Oroare, rușine, ofensă, strigă cronicarii și cărturarii români, care nu întârzie să aducă ei înșiși dovezi ale vechimii antice daco-romane și ale continuității românilor în aceste locuri, ca scut contra pretențiilor politice și teritoriale ale vecinilor mai puternici. Dovezi pentru mândria care începea să fie națională.
Cine suntem? De ce originile românilor sunt atât de obscure? Care sunt legendele și evenimentele istorice de la care au pornit primele cronici defăimătoare? E oare vorba despre rea-credință, sau despre imaginația scăpată din frâu a unor secretari și copiști din Evul Mediu? Care a fost rolul românilor în apărarea Regatului Ungar? Care sunt argumentele cărturarilor „naționaliști“?
Răspunsul la aceste întrebări și la multe altele, pe care Ovidiu Pecican le dă în cartea sa scrisă ca un roman polițist, constituie pretextul acestei ediții a emisiunii noastre.
Invitat: Mihai G. Netea Vrem să ne întrebăm, în această emisiune, dacă istoria genetică a poporului român urmează îndeaproape istoria pe care noi o cunoaștem de la școală și pe care continuăm să o predăm și azi. Din Paleolitic, trecând prin culturile neolitice, până în Epoca Bronzului și apoi tot mai aproape de noi, vom încerca să înțelegem cât de vechi este substratul genetic al românilor, cât de importante au fost populațiile străvechi de la izvoarele istoriei pentru baza biologică a populației care trăiește pe teritoriul României, și cât de mult au influențat apoi populațiile din antichitate și evul mediu formarea poporului român. De asemenea, ne vom întreba cine suntem noi azi din punct de vedere genetic și cum va arăta în viitor din acest punct de vedere poporul român.
Mihai G. Netea s-a născut în Cluj-Napoca, și a studiat medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca, România. Mihai Netea și-a făcut doctoratul și specializarea în medicină internă și boli infecțioase la Universitatea Radboud din Nijmegen, Olanda. În prezent, conduce Divizia de Medicină Experimentală a Departamentului de Medicină Internă, Centrul Medical al Universității Nijmegen. Interesele sale științifice sunt concentrate pe înțelegerea răspunsului imun în timpul infecțiilor severe, precum și pe influența factorilor genetici care influențează biologia populațiilor umane. Mihai Netea a primit Premiul Spinoza 2016, iar din 2016 este membru al Academiei Regale de Știință din Olanda (KNAW).
Societatea digitală a schimbat totul. În ultimii patruzeci de ani, tehnologiile digitale au creat un preaplin al informației, au schimbat sensul prieteniei și încrederii, au accelerat timpul și au inventat spații digitale pentru care geografia Pământului nu mai contează. Ne aflăm azi într-o nouă epocă a digitalizării, pe creasta valului inteligenței artificiale și învățării automate. Răzvan Rughiniș examinează noua societate digitală cu ochiul inginerului în calculatoare și cu lupa eticii aplicate. Conectând propria experiență cu cea a generațiilor sale de studenți, ajunși programatori și inovatori care au transformat lumea prin cod, autorul discută formele de exces și de deficit ale digitalizării și riscurile pe care le întâmpinăm. Primul val al tehnologiilor informației a amplificat puterea de calcul și memoria, al doilea a redefinit relațiile umane și comunitățile. Astăzi, valul inteligenței artificiale încredințează algoritmilor decizii ce țin de bine și de rău, de viață și de moarte, de la armată și medicină la școli, trafic urban sau credite bancare. Creatori, dar și supuși ai algoritmilor, vom putea rămâne stăpâni ai propriei sorți? Sau vom deveni, oare, sclavi ai unei tehnologii tot mai greu de înțeles, chiar și pentru creatorii săi? _____________ Răzvan Rughiniș, profesor la Facultatea de Automatică și Calculatoare a Universității Politehnica din București, doctor în știința calculatoarelor din 2005 și, din 2021, absolventul programului de master „Etică aplicată în societate, afaceri și organizații“ la Facultatea de Filosofie a Universității din București, urmărește crearea de comunități și de traiectorii de termen lung în educație și transformare socială prin tehnologie. În 2013, alături de antreprenorul și investitorul Andrei Pitiș, a pus bazele programului Innovation Labs (www.innovationlabs.ro), care a sprijinit peste 500 de noi produse digitale prin start-up-uri și spin-off-uri, având o amprentă națională în 18 centre universitare din România. Cercetarea și cursurile sale se axează pe securitate cibernetică, internetul lucrurilor și protecția vieții private. Este membru al Academiei Oamenilor de Știință din România.
A fost numită „un mare punct de cotitură al istoriei europene” și „cel mai important eveniment din istoria Europei, de la apariția creștinismului și până azi” (Herbert Buttterfield). Revoluția Științifică. Suntem produsul ei, fie că facem știință, fie că nu. Căci odată cu revoluția științifică, în secolul al XVII-lea, știința a devenit parte a culturii noastre europene. A intrat, și a rămas în viețile noastre. S-a scris enorm despre revoluția științifică, și nu totdeauna de bine. Ce s-a câștigat și ce s-a pierdut odată cu apariția științei moderne? Iată ce vom discuta miercuri de la ora 20.00, împreună cu Dana Jalobeanu. Despre invitată: A studiat fizică și filosofie (la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj) și am făcut un doctorat în filosofia științei la Universitatea din București. A avut numeroase specializări post-universitare la Colegiul Noua Europă (New Europe College, Bucharest), Warburg Institute (London), Max Planck Institute for History of Science, Princeton University etc. Aria sa de specializare este istoria și filosofia modernității timpurii. Editează operele filosofice ale lui Francis Bacon și este membru în proiectul The Oxford Francis Bacon. Este director fondator al revistei Journal of Early Modern Studies și al seminarului Princeton Bucharest Seminar in Early Modern Philosophy. A mai lucrat pe filosofia Renașterii, recepția stoicismului în modernitate și diverse aspecte ale cosmologiei filosofice. Din 2009 predă la Facultatea de Filosofie a Universității din București. A publicat de curând „Spectacolul filozofiei. Cum citim Scrisorile lui Seneca?”, la Editura Humanitas.
Despre invitat: Adrian Apetri s-a născut la Târgu Mureș și a absolvit în 1997 Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică de la Universitatea Babeș-Bolyai. După o prima tentativă de doctorat în cinetică chimică în România, abandonată în 1999, se înscrie la studii doctorale la Case Western Reserve University, în cadrul Departamentului de Fiziologie și Biofizică, unde se convertește, de altfel, la biochimie. Își susține doctoratul în 2004. Este specialist în plierea proteinelor și problemele care apar datorită “misfolding” cu accent pe prioni (boală vacii nebune și variantele umane (Creutzfeldt Jacob, Fatal Familial Insomnia) dar și alte proteine implicate în Alzheimers, Parkinsons etc.). A fost cercetător postdoctoral la Case Western Reserve University, Departamentul de Fiziologie și Biofizică, în 2004-2005. Între 2006 și 2009 lucrează la Howard Hughes Medical Institute Fellow la Yale University, ca o continuare a aventurii în lumea proteinelor (pliere, chaperoni, conexie cu bolile neurodegenerative). În 2010, se întoarce în Europa și lansează un start-up, Crucell, care este mai târziu achiziționat de Johnson and Johnson. În toți acești ani a construit laboratoare și grupuri de cercetare, a lucrat pe programe de anticorpi și vaccinuri, pe chestiuni de neurodegenerare și, mai târziu, în domeniul infecțiilor respiratorii. A supraviețuit pandemiei de Covid pe două fronturi: cetățean supus restricțiilor și cercetător în prima linie
Multimedia constă dintr-o combinație de medii digitale discrete (text, imagini statice) și continue (sunet, imagini în mișcare, secvență video), sincronizate și legate astfel încât să permită utilizatorului o consultare interactivă. Apariția produselor și serviciilor multimedia în ultimii ani, coroborată cu evoluția tehnologică (de exemplu, capacitatea de calcul, arhitecturile algoritmice, Internetul obiectelor, cloud computing, 5G) au bulversat producția și au declanșat masivizarea datelor multimedia. În ceea ce privește inteligența artificială, cercetătorii au dezvoltat algoritmi pentru analizarea unor cantități mari de date brute pentru a extrage modele (învățare automată sau machine learning). Prin creșterea relevanței modelelor sale, metodele de învățare profundă au condus la progrese incredibile în vederea prin computer, recunoașterea vorbirii, traducerea automată, procesarea limbajului natural, analiza imaginii medicale, mașinile autonome, jocurile și robotica. În mod logic, putem pune întrebarea: “Ce se întâmplă atunci când multimedia întâlnește inteligența artificială?”
Despre invitat Ioan Roxin este profesor universitar de clasă excepțională la Departamentul de Multimedia, Tehnologiile Informației și Comunicațiilor de la Universitatea Franche-Comté din Franța. Este director al laboratorului ELLIADD (Editură, Literaturi, Limbi Străine, Informatică, Arte, Didactică, Discurs) din mai 2014. Este președinte al filialei Montbéliard a Universității Deschise. Pentru meritele sale științifice și culturale, a fost recompensat cu titlul de Ofițer în Ordinul Palmelor Academice. În 1980, a absolvit ca șef de promoție Facultatea de Planificare și Cibernetică Economică din București.
Cumpara cartea “Care e diferenta dintre un copil si un laptop?” de aici: https://bit.ly/36NNobe Sambata 2 aprilie ora 13:30, voi fi prezent standul Humanitas de la Bookfest Timisoara, unde voi vorbi despre cartile mele
