Lumea musulmană a intrat, de mai bine de 150 de ani, într-un proces de renaștere (ihyā’) și de reînnoire (tajdīd), în special datorită șocului provocat de impactul politicilor coloniale europene și de contactul cu modernitatea occidentală. Plecând de la conștiința de a se afla într-o profundă criză și înapoiere (religioasă, socio-economică, politică, militară), o bună parte dintre elitele musulmane caută, începând de atunci, diferite modele și metode de a reconstrui un Islam, deopotrivă adaptat noilor vremuri, dar și reancorat în gloria și „autenticitatea” perioadei sale clasice. În interiorul acestui vast proces de refundamentare, problematica raporturilor dintre religie și politică ocupă un rol central. Ele au generat, din secolul al XIX-lea încoace, nenumărate teoretizări doctrinare și ideologice, și s-au concretizat prin emergența unor numeroase structuri sociopolitice (asociații, partide, regimuri politice, grupări militante) care, toate, încearcă să ofere, în maniere proprii, soluții pentru o reintegrare a câmpului politic (ca și a celui juridic, economic, al comportamentelor publice) în interiorul unei legalități și funcționalități musulmane, potrivit ideii că Islamul este un sistem integral, deopotrivă dīn-dunya-dawla (credință, realitate socială, stat). Desemnate, generic, sub numele de „islamism”, aceste dinamici traversează, și bulversează, în ultimele decenii, aproape toate societățile și statele musulmane (inclusiv diaspora musulmană), și suscită un larg interes (dublat de multiple interpretări diferențiate, și chiar de profunde incomprehensiuni), deopotrivă în rândul specialiștilor și al opiniei publice. Pornind de aici, discuția noastră va încerca să ofere o succintă cartografiere a acestei complexe fenomenologii a curentelor islamiste contemporane, printr-o plasare a lor în istoria mai largă a relațiilor dintre religie și politică în interiorul lumii musulmane, și, totodată, să prezinte câteva dintre modalitățile în care ele sunt interpretate în interiorul mediilor științifice și politice, în special în Occident.
Cuvântul xenofobie desemnează, potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române – DEX, „o atitudine de teamă, respingere și ură față de persoanele străine de grupul etnic din care face parte subiectul”.
Cu alte cuvinte, xenofobii manifestă aversiune exagerată, ostilitate, ură față de străini și/sau față de tot ceea ce este considerat a fi străin. Este vorba despre un fenomen de patologie socială manifestat prin teamă și ostilitate față de tot ceea ce este străin.
Etimologia cuvântului vorbește de la sine: xenofobíe este un termen compus din două cuvinte din greaca veche: xénos (străin) și phobos (frică). La noi, termenul a fost preluat din limba franceză, unde este folosit cu exact același sens ca în limba română: ură, repulsie, frică, ostilitate, fobie obsedantă lipsită de o cauză obiectivă sau precisă față de străini și, prin extensie, orice este asociat cu conceptul de „străin”.
Așadar, xenofobului îi provoacă repulsie, dar și teamă elementele care compun identitatea generică a „străinului”, fie că este vorba despre națiune, etnie, rasă, limbă, religie, cultură, obiceiuri etc., sau toate acestea la un loc. Xenofobia este, practic, o formă de discriminare a indivizilor care se manifestă cel mai adesea prin suspiciune față de străini și dorința de a-i îndepărta, asociate cu temerea pierderii identității naționale, etnice sau rasiale ca urmare a prezenței străinilor. Pentru xenofobi, străinii sunt nu doar personaje respingătoare din numeroase motive, ci și dușmani care tind să acapareze puterea în societate (cel mai adesea prin număr) și să modifice respectiva societate după cultura și obiceiurile lor.
Există o varietate de moduri de a interpreta inegalitatea. Rasismul este o modalitate de a ipostazia diferențele și apoi inegalitățile instituite pe marginea acestor diferențe în termeni congenitali. Apariția rasismului modern se asociază pe de o parte cu ideea de rasă, așa cum a fost promovată la începuturile biologiei ca știință modernă, iar pe de altă parte ca o reacție de contestare (formulată de Gobineau în termeni de filosofie a istoriei) a universalismului iluminist. Cu toate acestea, se pare că are rădăcini istorice mult mai profunde, legate de tensiunile dintre interesele economice ale colonizatorilor spanioli și cele de evanghelizare, de către papalitate, a populațiilor noilor lumi descoperite, în viziunea universalismului creștin. Cealaltă rădăcină majoră a rasismului este expansiunea nelimitată a capitalismului european la nivel planetar, între secolele XVI și XX, și nevoia asigurării unei forțe de muncă ieftine în toate regiunile lumii în care puterile coloniale erau prezente, pentru a exploata resursele locale. Cert este că, indiferent de perspectivă (teologică, biologică sau filosofică), rasismul pune sub semnul întrebării unitatea fundamentală a umanității, contestând faptul că vietăți aparent similare ar avea capacități identice (fie că este vorba de suflet sau de capacitatea a înțelege și reacționa ori de a relaționa în același mod cu lumea). Rasismul propune o viziune ierarhică a umanității și dorește (în mod alternativ) să întemeieze transformările politice specifice modernității, centrate în mod dominant pe egalitate, pe această viziune. O viziune care a avut sorți de izbândă chiar în istoria relativ recentă a lumii considerate civilizate, o parte semnificativă a lumii confruntându-se și acum cu efectele și consecințele unor asemenea politici rasiale. Mișcările politice de emancipare de aceste sechele ale trecutului se desfășoară sub ochii noștri.
TATIANA NICULESCU este scriitoare, autoare a biografiilor istorice Regina Maria. Ultima dorință (Humanitas, 2015, 2016, 2018), Mihai I, ultimul rege al românilor (Humanitas, 2016), Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas, 2017), Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca (Humanitas, 2018), Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (bestseller Bookfest 2019, Humanitas, 2019). Sub semnătura Tatiana Niculescu Bran a debutat cu romanul Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), care a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei și în regia lui Andrei Șerban. Același roman a stat la baza filmului După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu, care a obținut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. Alte romane: Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut, Tăierea Fecioarelor. A coordonat volumele colective Iubirea din oglindă. Despre sex şi identitate (Humanitas, 2017) şi Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudăţenii, uimiri (Humanitas, 2019).
Laicitatea nu e nimic altceva decât afirmarea – lipsită de ambiguități – a separației dintre stat (și ceea ce ține de domeniul public) și credință (care ține de convingerile fiecărei persoane) și a neutralității statului în raport cu orice religie. Statul nu are autoritatea de a interveni și de-a normativiza credințele fiecăruia și nici modalitățile în care oamenii consimt să își trăiască credința în comun. Pentru binele tuturor, statul protejează libertatea de conștiință și valorile comune întregii societăți. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că statul nu e instrumentul nici unei credințe (inclusiv a celor ce țin de umanismul secular) și nici a unei biserici sau asociații în impunerea unor convingeri ce aparțin domeniului religios. Pe de altă parte, statul nu are abilitarea de a limita sau de a interzice credințe pe teritoriul său și nici pe aceea de a se pronunța asupra opiniilor religioase ale cetățenilor. Fiecare e liber să creadă în ceea ce dorește, iar statul trebuie să respecte egalitatea morală a indivizilor și să protejeze libertatea de conștiință a fiecăruia. În lumea modernă există o distincție netă între cunoștințe(le științifice) – care sunt universale – și credințe – care sunt personale. Acesta e motivul pentru care educația publică vizează dobândirea de către elevi a cunoștințelor (științifice), în vreme ce transmiterea credinței e o problemă ce ține de familia și/sau de mediul confesional ori neutru al fiecăruia. Știința nu e o credință (printre altele), ci o modalitate de chestiona realul. Laicitatea este garanția politică și juridică de existență a tuturor confesiunilor și a tuturor formelor de credințe.
Azi, de la 20:00, reluam dezbaterile LIVE din seria Dictionarului de idei si ideologii. Ii vom avea invitati pe Mihai Maci și Dănuț Mănăstireanu. Puteti pune deja intrebari aici, pe unele le vom selecta in LIVE. Dupa intalnire, dezbaterea continua pe https://www.discord.gg/presura
În cadrul acestei noi emisiuni, invitații noștri vor încerca să facă deosebirea între sistem de doctrină și ideologii. De asemenea, ei ne vor propune să vorbim despre mai multe concepte fundamentale, precum secularitatea, secularizarea, de-secularizarea sau chiar secularismul. Nu va fi evitat nici subiectul riscului produs de analfabetismul religios în contextul resurgenței sacrului în spațiul public și în cel al implicării religiosului în sfera publică.
Secularizarea nu se referă la dispariția religiei, ci la cunoașterea acesteia. Pe de o parte, Modernitatea – cu deschiderea ei – duce la pierderea unității religioase a omului medieval european și la compararea sistemului lui de credințe și de practici ritualice cu cele ale altor culturi. Pe de alta, creștinismul însuși se divide (de la un moment dat tot mai accelerat), se confruntă – timp de peste un veac – și nu-și găsește liniștea decât depășind conflictul religios printr-un acord rațional. Știința ce se naște în secolul XVII va disloca explicațiile imediate și voluntariste ale tradiției, opunându-le nu doar procesul deductiv al cunoașterii moderne, ci și puterea modelatoare a tehnologiilor, care au schimbat fața lumii și destinele oamenilor. În fine, creștinismul însuși intră într-o lungă perioadă de reflecție, de la traducerea Bibliei în limbile vernaculare, la confruntarea cu alte tradiții, cu știința și cu lumea pe care modernitatea a construit-o. Secularizarea nu e nimic altceva decât proiecția felului în care lumea modernă se raportează la creștinism și acesta din urmă își înțelege rosturile în modernitate. Timpul pe care ne e dat a-l trăi nu e unul lipsit de religie; atâta doar că aceasta și-a pierdut rolul central și universal pe care-l avea pentru omul medieval. Provocarea secularizării nu e aceea a ateismului invadator, ci aceea a unei credințe, deopotrivă smerită și surâzătoare.
Asociația Ad Astra ( https://www.ad-astra.ro ) anunță organizarea evenimentului pentru decernarea premiilor Ad Astra ediția 2020, eveniment care va fi organizat în parteneriat cu Radio România Cultural pe data de 29 decembrie 2020 intre orele 19:00 și 21:00, ora României.
Invitată: Ruxandra Ivan (Universitatea București)
Dupa LIVE dezbatem in continuare subiectul pe Discord https://www.discord.gg/presura
„Neomarxism” este cel mai adesea eticheta pe care conservatorii o aplică orcărei tentative de a aduce teme progresiste în dezbaterea publică contemporană. În această perspectivă, neo-marxismul, adesea declinat ca „sexo-marxism”, ar fi răul absolut care paște societățile noastre, îndepărtându-le de o presupusă tradiție, uneori destul de dificil de reconstituit.
În realitate însă, termenul de neo-marxism desemnează mai degrabă diverse tentative care au avut loc pe parcursul secolului XX de a ajusta gândirea lui Marx la realități sociale noi, cum ar fi procesul de decolonizare, structura noii economii globale, dispariția claselor ca urmare a sfârșitului procesului de industrializare și trecerii la o economie pe bază de servicii și apoi de înalte tehnologii. Nu în ultimul rând, trăsătura principală a teoriilor neo-marxiste este efortul lor de a trasa posibile direcții de emancipare a omului, prin deconstrucția conceptuală a structurilor sociale – care sunt, în cele din urmă, structuri de putere – în care acesta este prins. Ori, această sensibilitate la structurile de dominație din societate și la injustiția acestora există, într-o formă sau alta, la fiecare dintre noi. Din acest punct de vedere, asemnea burghezului gentilom, suntem cu toții puțin neo-marxiști fără să știm.
Aurora Simionescu este un cercetator roman reputat. A obtinut doctoratul in astrofizica de la Universitatea din Munich, a fost cercetator postdoctoral la Stanford, profesor la Agentia Spatiala Japoneza si acum este cercetator la Institutul Olandez de Stiinta Spatiale. Cercetarea ei acopera un domeniu larg, de la interactiunea dintre galaxii,. gazul intergalactic, proprietatile termodinamice ale razelor X emise de mediul intergalactic si asa mai departe. Hai si tu in direct sa ii pui intrebari de astrofizica! Dupa video , continuam pe https://www.discord.gg/presura
Erata in video: In Decembrie sunt Geminidele, Leonidele sunt in Noiembrie 🙂
Invitat: Alin Fumurescu. Dupa LIVE dezbatem in continuare subiectul pe Discord https://www.discord.gg/presura Hai si tu!
Multiculturalismul este un fenomen vechi de cand lumea, si-atunci trebuie sa ne intrebam de ce a devenit aproape peste noapte un subiect atat de “fierbinte”? Pentru a intelege mai bine explozia politicilor identitare din ultima vreme, vom incerca sa schitam istoria conceptuala a multiculturalismului din antichitate pana in zilele noastre, acordand o atentie speciala Europei si Americii, fara a neglija cazul Romaniei. Intrebarea cheie in jurul careia se va invarti discutia noastra va fi una deopotriva simpla si extrem de complicata: Este cultura “nascuta” sau “facuta”?
După ce am încercat într-o emisiune trecută să aflăm ce este modernismul și cât de mult a fost el preluat de estetica și de ideologia comunistă, în această emisiune vom încerca, împreună cu arhitectul Augustin Ioan, să aflăm de ce se crede că postmodernismul s-a născut la ora 15.32 în ziua de 15 iulie 1972. În acea zi, un ansamblu de locuințe premiat cu doar câțiva ani în urmă pentru că ar fi fost o „mașină de locuit pentru o viață modernă” a fost dinamitat, întrucât ar fi fost considerat ca nepotrivit pentru un mediu sănătos de viață al locuitorilor cu venituri mici.
Din contestarea antimodernă a anilor 1960, se naște postmodernismul. Din îndoiala privind capacitatea demiurgică a statelor, instituțiilor sau savanților de a cuprinde lumea întreagă într-un proces unic de transformare se nasc nenumărate strategii pluraliste care privilegiază adaptarea la specificul local, tehnica amestecurilor și colajelor, dar și deschiderea spre alte lumi și alte voci. Din povestirea eliberării universale, prin mântuire, prin revoluție, prin cunoaștere sau prin îmbogățire și după toate experiențele tragice ale secolului XX, ies la lumină poveștile niciodată auzite până atunci ale femeilor, ale minorităților sexuale sau rasiale, ale popoarelor colonizate etc.
Această înmulțire a vocilor și figurilor tulbură toate criteriile adevărului, binelui, dreptății, pe care gândirea raționalistă modernă crezuse că le-a stabilit pe veci. Lumea postmodernă devine astfel o lume a adevărurilor multiple și a moralelor alternative, intens difuzate într-un sistem al comunicării globale. O lume considerată relativistă și eclectică, în care diversitatea este la mare preț, ba chiar se vinde bine, căci în această lume postmodernă totul e de vânzare.
Dar ce anume este postmodern în societatea românească de azi? De ce a devenit modernitatea noastră incompletă o postmodernitate a consumului și a comunicării generalizate? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări și la multe altele un fizician, un filosof și un arhitect, joi seara de la 8.
Mircea Ivan este unul dintre cei mai reputati cercetatori romani in biologie moleculara. Cercetarea lui a contribuit la atribuirea premiului Nobel in medicina in 2019. Dupa video , continuam discutia pe https://www.discord.gg/presura impreuna cu un alt cercetator in biologie moleculara, Horea Szedlaceck!
Cercetatorii William G. Kaelin Jr, Sir Peter J. Ratcliffe si Gregg L. Semenza au primit luni Premiul Nobel pentru Medicina in 2019. Cercetarile lor au ajutat la descoperirea si intelegerea modului in care celulele simt si se adapteaza la nivelul de oxigen disponibil, iar Mircea Ivan a jucat un rol esential in aceasta descoperire. De Ziua Nationala, o discutie despre biologie moleculara si cercetare cu Mircea Ivan.
Joi, 26 noiembrie 2020, de la ora 20.00, o avem invitată pentru a treia ediție a Dicționarului de idei și ideologii pe Dana Jalobeanu. Specialistă în istoria și filosofia modernității timpurii și în gândirea Renașterii, Dana Jalobeanu predă la Facultatea de Filosofie a Universității din București din 2009.
În această emisiune, vom discuta cu Dana despre progres și progresism: despre felul în care una din cele mai generoase idei ale modernității, ideea de progres, se regăsește azi în mijlocul unor dezbateri ideologice, în care rațiunea și spiritul critic au lăsat loc invectivei și intoleranței.
În modernitate, progresul ajunge să fie asociat cu noua știință a naturii. Cunoașterea este cea care progresează și, odată cu ea, progresează și umanitatea. Progresul tehnologic, social, politic sau moral sunt însă produse derivate, fructele și efectele progresului cunoașterii. Această viziune despre progres este descrisă cel mai frumos în scrierile lui Francis Bacon, cel care distinge clar între experimente ale luminii (cele care dezvăluie cauze și duc la cunoaștere) și experimentele care dau roade. Ultimele sunt cele prin care știința dăruiește societății în care s-a ivit tehnologie, medicină sau educație, produse de natură a face viața oamenilor mai ușoară (sau mai lungă).
Enciclopediștii francezi iau această viziune și o simplifică, transformând-o într-o viziune a istoriei care se desfășoară cu sens. Experimentele de lumina ale lui Bacon dispar și în loc se revarsă secolul Luminilor. Dacă la Bacon drumul către cunoaștere era parcurs de puțini, iar cei mulți beneficiau de efecte și rezultate, secolul al XVIII-lea democratizează progresul. Dar îl și osifică. Îl transformă în ideologie. Ideologia progresistă… nu există, de fapt. Sau, mai precis, nu există o unică ideologie progresistă. Există o serie de ideologii, foarte diferite între ele, care fie se auto-intitulează progresiste, fie sunt etichetate în felul acesta, de către adversarii ideologici, de multe ori în mod peiorativ, sau de către istorici.
Ce au însă toate acestea în comun? Poate faptul că sunt reformatoare și contestatare? Sau poate că sunt convinse că societatea se poate schimba, iar un grup pe oameni suficient de hotărâți poate produce seria de schimbări necesare? Oricum ar fi, ele par să creadă că viitorul este deschis și ne-predeterminat, că societatea, ca și omul, se află într-un proces de evoluție înspre un viitor considerat mai bun decât prezentul.
Avem păreri despre ceea ce se întâmplă în politică și despre felul în care ea ne afectează viața. Cei mai mulți suntem nemulțumiți și credem că e posibilă o politică mai dreaptă, făcută de oameni bine intenționați care ne cunosc interesele. Ideile și interpretările pe care le dăm politicii, precum și proiectele pentru politicile viitorului, respectiv ideologiile pe care le împărtășim, ne fac să ne orientăm spre schimbare politică lentă uneori radicală, sau dimpotrivă, spre conservare politică, eventual spre întoarcerea unui regim în care credem că ne era mai bine. Atunci când credem că ideile noastre sunt singurele bune și că toți ar trebui să se supună politicilor celor care ne reprezintă pe noi, ideologia noastră este una extremistă. Atunci când credem că și alți oameni au dreptatea lor și că trebuie reprezentați politic, ideologia noastră este una pluralistă, democratică. Avem nevoie de busola unei ideologii ca să ne orientăm politic. Periculos este doar atunci când le-o impunem altora cu forța, ca adevăr unic. Azi o avem invitata pe Mihaela Miroiu.
Joi, 12 noiembrie 2020, de la ora 20.00, lansăm seria de dezbateri în cadrul Dicţionarului de idei şi ideologii (2i).
Invitatul realizatorilor Cristian Presură şi Ciprian Mihali este arhitectul Augustin Ioan. Tema acestei prime ediţii se articulează în jurul următoarei întrebări: „Cât de modern(ist) este comunismul românesc?
Vom pleca de la ipoteza că instaurarea comunismului în Europa de Est în secolul al XX-lea a fost, în unele privinţe, un fenomen modern prin ideologia lui şi modernizator prin efectele transformărilor tehnologice. Dar vom admite şi o a doua ipoteză, anume că modernitatea comunismului este, în acelaşi timp, una deformată şi parţială. Ambele ipoteze vor fi argumentate şi exemplificate prin recursul la modernismul arhitectural, de care comunismul s-a apropiat iniţial prin avangarde şi mişcările radicale din Rusia, dar pe care l-a transformat apoi în ideologie socială şi în discurs estetic de justificare a unei puteri totalitare, preocupată mai puţin de efectele modernizatoare ale politicilor sale şi mai mult de controlul şi dominaţia completă a teritoriului şi a populaţiei. Istoria arhitecturii totalitare a secolului al XX-lea stă mărturie pentru relaţiile complicate şi tensionate dintre comunism şi modernism, modernizare şi modernitate.
